Cat de vulgar sterge timpul povestile din noi. Cum inceteaza sa mai conteze fara sa realizezi. Ne dezvoltam imunitati, mergem mai departe cu monturi pe suflet si cu priviri baltind in disimulare. Ni le asumam si ajungem sa ne identificam cu ele. E mai usor. Si daca nu e, sigur va fi. Stim noi. Proiectii ; reflectii. Si inte ele? Un "acum" care ne scapa printre degete. Manjiti de un ego incropit din timp si pareri, ranjim increzatori la ce se refleta in oglinda in care ne uitam prea rar si prea subiectiv. "Ecce omo!" - Une e Pilat sa ne urle in timpane de fiecare data cand ne rastignim in propriile false realitati?!...